Există o libertate aparte în a călători singur, pe care cei care n-au experimentat-o o confundă adesea cu singurătatea. Nu e același lucru. Când pleci fără nimeni de convins, fără compromisuri despre restaurant sau program, descoperi că ești, în fine, singurul tău șef de expediție.
Dacă ar fi să recomand o destinație care funcționează aproape perfect pentru călătorul solitar, aș spune fără ezitare: Lisabona. Nu din motive de clișeu turistic, ci pentru că orașul ăsta are o structură socială care te primește natural, fără să te facă să te simți ciudat că stai singur la o masă.
Portughezii au un concept aproape intraductibil, saudade, o melancolie dulce față de lucruri trăite sau netrăite, și această stare de spirit se simte în arhitectura orașului, în fado-ul care iese pe geamurile deschise seara, în cafenelele mici din Alfama unde nimeni nu se uită ciudat la omul care citește singur două ore peste o bică. Există o toleranță tacită față de solitudine în Lisabona, ceea ce pentru un călător singur înseamnă confort psihologic real.
Practic, logistica e simplă. Orașul e mic, se umblă pe jos sau cu tramvaiul 28, care e o experiență în sine, chiar dacă e aglomerat de turiști. Cazarea în pensiunile din centru e accesibilă, iar hostelurile pentru adulți, nu neapărat cele cu dormitoare comune, ci cu camere private și spații comune bine gândite, oferă exact doza potrivită de interacțiune socială pe care o vrei tu, când o vrei. Am cunoscut acolo, la o masă comună dintr-un hostel din Bairro Alto, un arhitect belgian și o profesoară de literatură din São Paulo. Conversația a durat până la trei dimineața și niciunul dintre noi nu plănuise asta.
Asta e magia călătoriei solitare: ești disponibil pentru întâmplare. Când ești cu cineva, exiști deja într-un sistem închis. Singur, ești permeabil.
O altă destinație care merită menționată pentru un profil diferit este Kyoto. Dacă Lisabona e extrovertită și caldă, Kyoto e introvertită și precisă. Orașul funcționează pe o logică a contemplației. Templele zen, grădinile de pietriș, plimbările prin Arashiyama dimineața devreme când ceața încă stă pe bambus, toate astea sunt experiențe pe care le poți absorbi mult mai profund singur. Nu trebuie să comentezi nimic, nu trebuie să faci poze pentru altcineva, poți să stai pe o bancă în Ryoan-ji și să privești grădina de piatră zece minute sau o oră, fără să dai socoteală nimănui.
Japonia în general are o cultură a respectului față de spațiul personal care face călătoria solitară extrem de confortabilă. Restaurantele au adesea locuri la tejghea tocmai pentru asta, mâncatul singur nu e privit ca ceva trist, ci ca un act normal al unui om care vrea să se concentreze pe mâncare.
Ce au în comun aceste destinații, dincolo de geografia lor, e că oferă stimulare intelectuală și senzorială suficientă cât să nu te plictisești, dar și ritmuri lente care permit reflecție. Nu orice loc e potrivit pentru a fi singur. Las Vegas singur, de exemplu, are ceva profund deprimant. Contrastul dintre energia colectivă a locului și absența unui companion devine prea vizibil.
Călătoria solitară nu e pentru toți și nu trebuie să fie. Dar pentru cei care au gustat-o cel puțin o dată, întoarcerea e inevitabilă. E singura formă de vacanță în care te întorci acasă știind mai bine cine ești.