Cauti un restaurant bun, in Bucuresti?

Un prieten care urmeaza sa vina din provincie pentru o intalnire cu un partener de afaceri strain mi-a spus: “Caut un restaurant bun Bucuresti, ai vreo recomandare? Nu vreau sa ma fac de ras.”

Hait! Pana aici mi-a fost… Ce e ala “restaurant bun”? Daca intrebi zece persoane, sansele sa se repete vreun raspuns se aseaza cuminti pe tobogan si se duc vertiginos spre zero.

Vesnicul flamand ar spune “Cel cu mancare buna si portii foooooarte mari.”

Cel “cu arici la buzunar” ar zice “Cel cu mancare buna si ieftina.”

Snobul: “Oricum, dar sa aiba de la 3 stele Michelin in sus”

“Melomanul” infocat: “Sa aiba salam, vijelie si copii minune fara numar, manca-ti-as…”

Vesnicul explorator: “Sa aiba ceva ce n-am mai mancat in viata mea.”

Insetatul: “Daca berea-i rece si gulerul de un deget, restul nu mai conteaza.”

… si lista poate continua.

Ca sa nu ma inham la o munca prea grea, mai bine insir ce ar trebui sa NU aiba un restaurant ca sa poata primi, cu fruntea sus, diploma de “Restaurant bun Bucuresti”:

–          Mancarea, garniturile, salatele nu trebuie sa sugereze in vreun fel ca, intre plita si farfurie, au mai trecut, pe perioade mai lungi sau mai scurte, prin locuri atat de dubioase ca frigiderul sau cuptorul cu microunde.

–          Sa nu aud ca salata “trebuie” sa aiba dressing, pentru ca asa e reteta. Daca nu vreau dressing, am eu motivele mele care trebuie respectate.

–          Sa nu fiu condamnat la inanitie daca sunt vegetarian, dar nici sa nu fiu tratat cu dispret daca sunt omnivor si aleg sa mananc “bietele animale moarte”.

–          Sa nu-mi ofere vesela si tacamuri nepotrivite. Nu vreau caviar in ceramica de Horezu si nici tochitura in portelanuri de Sevres. Nu mananc supa cu betisoarele chinezesti si nici clatitele cu furculita pentru stridii.

–          As prefera sa nu pot ghici, de nicaieri, ce feluri de mancare au avut cei care au stat inaintea mea la aceeasi masa.

–          In intuneric se pot hrani (simtindu-se si bine) doar bufnitele si liliecii. Pe de alta parte, nici prea multa lumina nu e buna. Cat timp nu prezint interes pentru paparazzi, prefer sa-mi pot scoate ochelarii de soare cand mananc.

–          Fondul sonor sa nu se apropie de limita la care ar trebui sa-i am drept comeseni pe Pavarotti sau pe Ouatu ca sa-i pot auzi cand mi se adreseaza.

–          Daca suntem 6-7 la masa, sa nu fie nevoie sa facem “posta” unicul meniu existent.

–          Sa nu primesc un meniu cu 300 de feluri de mancare, din care doar 10 sau 15 pot fi si comandate cu oarecari sanse de succes.

–          Sa nu ma imbogatesc excesiv din dobanzile acumulate pana in clipa cand ospatarul, in marea sa marinimie, se indura sa ia comanda.

–          Sa nu lase ospatarii care au dureri de masele (sau sugereaza asta prin expresia afisata) sa vina la mese.

–          Sa nu primesc primul fel dupa ce toti ceilalti si-au terminat si desertul, doar pentru ca am comandat altceva decat au comandat ei.

–          Nu vreau sa-mi fie lasate farfuriile golite pe masa. Dupa o vreme pot deveni destul de deprimante si nu asta caut.

–          Daca nevoile ma mana spre singurul loc unde discriminarea pe baza de sex este universal acceptata, sa nu am un soc… nici vizual, nici olfactiv…

–          Sa nu adauge la nota de plata si CNP-ul ospatarului. Chiar nu ma intereseaza datele lui personale.

Stiu ca nu v-am spus nimic nou sau surprinzator. Nu strica totusi sa ne reamintim, din cand in cand, care sunt lucrurile care ne pot strica cheful cand mergem la un restaurant. V-ati intalnit cu ceva din cele enumerate mai sus? Dati-ne de veste, ca noi sa le spunem si celorlalti. Dati-ne de veste si daca descoperiti un restaurant bun Bucuresti.