Drumul spre Mecca trece pe la Teatrul Nottara
Spectacolul Drumul spre Mecca de Athol Fugard (traducerea: Ioana Moldovan), în regia Geaninei Hergheligiu.
Scenografia este realizată de Victor Diaconu şi Petre Manea, mişcarea scenică de Alina Lazăr Iacov, creaţia video este semnată de Dimitris Palade iar muzica este compusă de Valentin Luca.
Dramaturgul contemporan Athol Fugard propune o dramă inspirată de viaţa şi fascinanta personalitate a lui Helen Martins (1897-1976), cunoscută artistă a Africii de Sud, care şi-a transformat casa şi grădina în opere de artă, devenite ulterior muzeu (Casa Bufniţei şi Curtea Cămilei). Realizatorii spectacolului surprind sensibilitatea şi rafinamentul acestei poveşti, redate prin jocul a trei cunoscuţi şi apreciaţi actori ai Teatrului Nottara: Anca Bejenaru, Ada Navrot şi Sorin Cociş.
„Opera acesteia (Helen Martins, n.n.) este realizată fără nicio pregătire prealabilă, nu se încadrează într-un curent artistic, are un ceva naiv, asemănător lucrărilor din plastilină sau lut create de copii, dar se remarcă prin intensitate. Are energie, vitalitate, drum, viziunile ei materializându-se în modul unic în care a transformat spaţiul unde a trăit într-o Mecca personală.
M-a interesat modul în care reuşeşte un artist să-şi apere şi să-şi susţină creaţia, teritoriu atât de vulnerabil şi sensibil.”
Spectacolul nostru îşi propune să vorbească despre Lumină şi Întuneric, despre preţul asumării Libertăţii spirituale şi despre ce trebuie să înduri pentru a rămâne pe acest drum, despre apusul vieţii şi despre retragerea din aceasta.” afirmă regizoarea Geanina Hergheligiu.
Sinopsis: Helen trăieşte singură. De 15 ani, de la moartea soţului său, ea a trebuit să îşi înfrunte cea mai mare temere: întunericul nesfârşit care îi ocupa sufletul şi încerca să îl sufoce. A luptat împotriva lui şi l-a cucerit. A descoperit drumul spre lumină, ca un dar nesperat, şi şi-a creat, cu propriile mâini, o Mecca personală. Statuile cărora le-a dat formă îi înţeleg neliniştea; statuile şi licărul lumânărilor… Dezaprobarea şi scepticismul micii comunităţi din Nieu-Bethesda a anilor `70,batrâneţea şi toate neajunsurile ei sunt, însă, alţi demoni care trebuie înfrânţi. Poate de aceea singurătatea şi boala au înnegurat-o de la o vreme, iar întunericul s-a întors, ca un oaspete nepoftit. Oare harul creaţiei a părăsit-o? Oare prietenia Elsei şi dragostea protectivă a pastorului Marius vor reuşi să alunge întunericul? Fiecare îi doreşte binele şi fiecare ţine profund la ea. Ce va alege Helen?
DRUMUL SPRE MECCA
(CASA BUFNIŢEI) de Athol FUGARD
În româneşte de Ioana MOLDOVAN
Distribuţia:
Domnişoara Helen – ANCA BEJENARU
Elsa Barlow – ADA NAVROT
Pastorul Marius – SORIN COCIŞ
Regia: GEANINA HERGHELIGIU
Scenografia: VICTOR DIACONU, PETRE CĂTĂLIN MANEA
Compozitor: VALENTIN LUCA
Video-art: DIMITRIS PALADE
Mişcarea scenică: ALINA LAZĂR IACOV
Durata: 1h 40 min. (fără pauză)
Data premierei: 28 mai 2015
Dramaturgul contemporan Athol Fugard oferă o dramă inspirată de viaţa şi
fascinanta personalitate a lui Helen Martins (1897-1976), cunoscută artistă a Africii
de Sud, care şi-a transformat casa şi grădina într-o operă de artă, devenite ulterior
muzeu (Casa Bufniţei şi Curtea Cămilei). Regizorul Geanina Hergheligiu, alături de
scenograful Victor Diaconu îşi propun în spectacolul de debut, Drumul spre Mecca
(Casa Bufniţei) să surprindă sensibilitatea şi rafinamentul acestei poveşti, redate prin
jocul a trei actori apreciaţi ai Teatrului Nottara. Compozitorul Valentin Luca, Dimitris
Palade (video art) şi Alina Iacov Lazăr (mişcare scenică) potenţează sensurile
acestei puneri în scenă.
EXTRASE DIN TEXT:
Helen: Niciodată să nu eziţi să aprinzi o lumânare şi să ştii ce faci atunci când o
stingi.
(Drumul spre Mecca sau Casa Bufniţei, Actul II)
Elsa: Helen, știi care e cel mai important lucru? Ştii care e cuvântul cel mare? Ca
mai toată lumea, credeam că e iubirea. Şi e. E chiar un eveniment când îţi iese în
drum! Dar există ceva și mai important! Încrederea. Și mai periculos, pentru că atunci
când ai încredere lași garda jos, te deschizi, iar dacă ai greșit… doare ca naiba.
(Drumul spre Mecca sau Casa Bufniţei, Actul I)
Elsa: (…) s-a apucat să facă ceva ce voi, ăștia cu minte mică și suflete subțiri, nu
veţi putea niciodată înțelege… a îndrăznit să fie altfel! Ceea ce însă vă dă dreptate
într-o privință, Părinte. Statuile de afară sunt într-adevăr monstruoase! Și sunt așa
pentru că ele exprimă libertatea ei(…)Si să fii liber prin părțile astea – e un păcat de
moarte!Si o femeie liberă! Dumnezeu să vă apere de așa calamitate!
(Drumul spre Mecca sau Casa Bufniţei, Actul II)
Pastorul Marius: Mecca! Deci într-acolo te-ai dus. O să o caut pe hartă când o să
ajung acasă. E tare departe acolo, Helen. Nu mi-am dat seama că ești atât de
departe de mine. Ca să te regăsesc trebuie să-mi aprind o lumânare și să o pornesc
spre Est. Nu. Cred că sunt prea bătrân pentru asemenea călătorii… Și am impresia
că nu te mai întorci de acolo. (…)
Toți acești ani în care am crezut că era inevitabil să te prind din urmă, că ne
vom întâlni și că vom fi împreună pentru cât timp ne-a mai rămas din viața asta.”
(Drumul spre Mecca sau Casa Bufniţei, Actul II)
Gânduri din partea autorului:
Deşi eram evident provocat de povestea lui Miss Helen, nu am fost niciodată
chiar „prins” de aceasta. Sunt pescar şi ştiu diferenţa dintre un peşte care doar se
joacă cu momeala şi unul care zice: „SCRIE! EU SUNT ACELA!”, trage undiţa cu
forţă şi înghite tot. Eu nu fusesem „pescuit”.
Au contribuit o serie de factori la convingerea mea. Din punct de vedere
personal, cu patru ani înainte, îmi fusese lansată o provocare de o actriţă care lucra
la A Lesson from Aloes, în Amsterdam. Într-o conversaţie la Rijksmuseum, mi-a
spus: „Aţi creat roluri minunate pentru femei. Vă sunt recunoscătoare, dar privind
retrospectiv munca dumneavoastră, nu pot sa nu fiu surprinsă de faptul că nu aţi
scris niciodată despre două personaje feminine împreună. Când o veţi face?”
Deodată mi-am dat seama, pentru prima oară, că deşi creasem o galerie de portrete
feminine de-a lungul anilor, niciodată nu am adus două femei împreună pe scenă, ca
nucleu al întregii poveşti.
Apoi, am descoperit ceva despre Miss Helen. În acei ultimi ani ai vieţii sale, în
perioada golului până la moarte, a existat o prietenie foarte importantă cu o femeie
tânără, un asistent social din Cape Town. Am evitat să îi mentionez numele, dar miam
luat libertăţile necesare pentru a scrie această piesă. A fost propriul meu
laborator, nu am scris un documentar. Am descoperit că această prietenie a fost
plină de semnificaţii. Din întâmplare am întâlnit-o pe tânăra femeie. M-a impresionat
pentru ca era o persoană remarcabilă, cu o puternică conştiinţă socială, care
înţelegea profund lumea Africii de Sud şi o revolta tot ceea ce nu mergea bine aici.
Nu am putut să nu mă gândesc la anomalia confruntării dintre această decenţă
severă şi mentalitatea aproape feudală din Nieu Bethesda – o Africa de Sud care a
dispărut în restul ţării cu peste o sută de ani în urmă. Era evident că ea a avut o
confruntare pe cinste cu micul oraş.
Datorită respectului meu pentru Miss Helen, tânăra mi-a oferit în dar un mic
memento cu ocazia întâlnirii noastre – o fotografie cu cele două. M-am uitat o singură
dată la acea fotografie – era superbă, minunată – si, iată piesa de teatru. A fost o
coincidenţă. Am fost „prins”. Acela a fost momentul în care am înghiţit momeala.
Athol Fugard
Argument regizoral:
Împreună cu trei actori remarcabili ai Teatrului Nottara, Anca Bejenaru, Ada
Navrot şi Sorin Cociş, am pus în scenă, alături de echipa mea (Victor Diaconu şi
Petre Manea – scenografie; Valentin Luca – muzică; Dimitris Palade – video-art,
Alina Iacov Lazăr – mişcare scenică), în spaţiul intim al Sălii George Constantin,
Drumul spre Mecca sau Casa Bufniţei (cum ne place să îi mai spunem) de Athol
Fugard. Ioana Moldovan a tradus piesa prima dată în limba română, astfel că
această montare este o premieră naţională.
Textul a fost inspirat din viaţa şi opera lui Helen Martins (1897-1976), o artistă
vizionară a Africii de Sud. Detaliul excepţional din biografia acesteia este iruperea
neaşteptată a creativităţii la vârsta de 50 de ani, după ce a dus o viaţă lipsită de
spectaculos. Talentul ei s-a concretizat în 15-17 ani de creaţie şi de muncă, marcati
de o dăruire obsesivă. Viziunile ei s-au materializat în modul unic în care a
transformat spaţiul în care a trăit, transformându-l într-o Mecca personală.
Grădina lui Miss Helen (The Camel Yard / Curtea Cămilei), cuprinde aproape
300 de statui din ciment şi sticlă, iar casa ei (The Owl House / Casa Bufniţei), plină
de culoare, cu pereţii plini de ornaţi cu oglinzi şi sticlă pisată, există şi în prezent şi
sunt obiectivele turistice principale din New Bethesda.
Opera lui Helen Martins este realizată fără nicio pregătire prealabilă, nu se
încadrează într-un curent artistic, nu este influenţată de norme culturale; are un ceva
naiv, asemănător lucrărilor din plastilină sau lut create de copii, dar se remarcă prin
intensitate. Are energie, vitalitate, viziune, drum.
În grădina ei, zeci de pastori şi înţelepţi din ciment conduc o lume întreagă de
creaturi fantastice spre Mecca. Sunt moschee şi piramide, cămile şi capete din Insula
Paştelui, bufniţe cu ochi din far de maşină, păuni, Budha şi sirene.
M-a interesat modul în care reuşeşte un artist să-şi apere şi să-şi susţină
creaţia – materializare universului său interior, un teritoriu atât de vulnerabil şi
sensibil. Spectacolul nostru îşi propune să vorbeasca despre Lumină şi Întuneric,
despre preţul asumării Libertăţii spirituale şi despre ce trebuie să înduri pentru a
rămâne pe acest drum, despre apusul vieţii şi despre retragerea din aceasta.
Geanina Hergheligiu
REPERE BIOGRAFICE
Autorul
Dramaturgul Athol Fugard s-a născut pe data de 11 iunie 1932, în
Middelburg, Eastern Cape, Africa de Sud. Este o personalitate teatrală complexă;
mai mult decât dramaturg, acesta a şi regizat spectacole, atât bazate pe texte proprii,
cât şi ale altor autori, a jucat pe scene şi în filme, a înfiinţat trupe de teatru, a
descoperit talente actoriceşti şi a participat activ în toate zonele vieţii artistice.
A studiat filosofia şi antropologia socială la Universitatea din Cape Town, dar a
renunţat la facultate cu câteva luni înainte de a-şi da examenele de absolvire, în
1953. A plecat de acasă şi a călătorit cu autostopul spre nordul Africii, însoţit de un
prieten. Apoi a lucrat timp de doi ani în Asia de Est, pe vaporul comercial SS
Graigaur, timp în care a început să scrie. Această experienţă a fost marcată prin
piesa autobiografică The Captain`s Tiger: a memoir for the stage.
În 1958, întors pe meleagurile natale, Athol Fugard se angajează ca funcţionar
la Curtea de Justiţie din Johannesburg, unde va fi martorul numeroaselor nedreptăţi
ale Apartheidului. Caracterul profund politic al pieselor sale a generat numeroase
conflicte cu Guvernul Sud-African, ceea ce l-a determinat să îşi publice textele în
afara Africii de Sud.
Aşa cum el însuşi mărturiseşte, Fugard s-a orientat spre un teatru multirasial.
A jucat, regizat şi scris piese precum No-Good Friday şi Nongogo, lucrând alături de
actorul de culoare Zakes Mokae. La începutul anilor ’60 s-a întors în Port Elisabeth.
Acolo, împreună cu soţia sa, Sheila Fugard, a fondat atelierul teatral Circle Players,
în cadrul căruia a realizat montări ale primelor sale texte. Numele acestuia este
inspirat din titlul celebrei piese a lui Bertolt Brecht, Cercul de cretă caucazian.
În 1962, Athol Fugard a declarat public că susţine Mişcarea Anti-Apartheid şi
boicotul internaţional împotriva teatrelor locale, care optau pentru separarea rasială a
publicului. În aceaşi perioadă, a înfiinţat compania Serpent Players, formată din
actori de culoare. Deşi nu aveau pregătire artistică – erau muncitori, profesori şi
funcţionari – dorinţa de a-şi demonstra valoarea, în contextul discriminării, i-a
determinat pe aceştia să depăşească statutul de simpli amatori, fiind primiţi cu
interes din partea publicului şi cu ostilitate de către autorităţi. În acest laborator de
creaţie s-au născut piesele: Statements After an Arrest Under the Immorality Act şi
The Island sau The Hodoshe Span. (Ei explorau viziunea brechtiană asupra
teatrului,emonstrau preocupare pentru critica socială şi relaţiile interumane,
încălcând convenţia tradiţională şi exersând gestusul în construcţia personajelor.
Totuşi, intenţia lor era aceea de a determina publicul să reflecteze asupra
problematicii propuse.)
Dintre cele mai cunoscute texte ale sale, amintim: Blood Knot, People Are
Living There, A Lesson from Aloes, „Master Harold”… and the Boys, My Children! My
Africa!, Valley Song, Victory, The Train Driver.
În ultima perioadă a creaţiei sale există o vizibilă tendiţă autobiografică, care
însă se formează din poveşti imaginate şi nu din amintiri. Acordă mai multă atenţie
unor tematici cu nuanţe subtile, dar mai puţin orientate spre aspecte politice. În acest
episod de creaţie se înscrie şi Drumul spre Mecca, o piesă aparent detaşată de
zbuciumul disputelor interrasiale. Viaţa şi enigmatica creaţie a lui Helen Martins,
precum şi perspectiva profund umană se îmbină într-o poveste care câştigă un public
eterogen.
Regizorul
Geanina Hergheligiu a absolvit Facultatea de Teatru a Universităţii Naţionale
de Artă Teatrală şi Cinematografică I.L. Caragiale Bucuresti, în 2013. A studiat regia
de teatru sub îndrumarea profesorilor săi coordonatori, regizorii Felix Alexa şi Ion
Mircioagă, abordând piese cunoscute din repertoriul universal, precum: Îmblânzirea
Scorpiei şi Furtuna de William Shakespeare, Tatăl de August Strindberg şi Pisica pe
acoperişul fierbinte de Tennessee Williams.
Interesant este faptul că, prima sa specializare este aceea de avocat. Teatrul
a fost însă o constantă a vieţii sale, abordându-l din diverse ipostaze, de la statutul
de spectator, până la cel de creator:
„Mă apropii de teatru cu smerenie.
Îndrăznesc să intuiesc în dragostea pentru acesta o mare pasiune, după
constanţa cu care m-a chemat în ani, după faptul că nu o pot ascunde şi după
liniştea pe care o simt atunci când mă întorc la teatru.”
Spectacolul său de licenţă a fost Equus de Peter Shaffer. Foarte apreciat şi
bine primit de critica de teatru şi de public, montarea s-a jucat la Sala George
Constantin a Teatrului Nottara, fiind preluat ulterior de Teatrul Odeon, în stagiunea
2013-2014.
Actorii
Încă din primii ani ai carierei artistice, începând cu anul 1979, aţi putut să o
vedeţi pe Anca Bejenaru şi să-i apreciaţi talentul în spectacole importante ale
Teatrului Nottara, dintre care amintim: Trăsura la scară de Mihai Ispirescu, regia: Dan
Micu (1983), Cum vă place de W. Shakespeare, în regia aceluiaşi Dan Micu (1985),
Concurs de împrejurări de Adrian Dohotaru, regia: Nicolae Scarlat (1986), Într-o
dimineaţă de Mihai Ispirescu, regia: Dan Micu (1988), Henric al IV-lea de Luigi
Pirandello, regia: Dominic Dembinski (1990), Ospăţul lui Balthazar de Benjamin
Fundoianu, regia: Alexandru Dabija (1991), Revizorul de N.V. Gogol, regia: Mircea
Cornişteanu (1995), Orfanul Zhao de Ji Jun Xiang, regia: Alexandru Dabija (1998),
Sărbători fericite de Jean Poiret, regia: Petre Bokor (2002), Roman Teatral, după
Mihail Bulgakov, regia: Vlad Massaci (2012).
Absolventă în 1978 a Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică, la clasa
profesorilor Octavian Cotescu şi Ovidiu Schumacher, Anca Bejenaru s-a impus în
faţa publicului prin jocul discret nuanţat, neastâmpărul şi jovialitatea ce s-au distilat în
pasiune nedisimulată, în tandreţe învăluitoare. Cuceritoare prin seninul din privire,
atenuând cu inteligenţă tonul larmoyant al trăirilor, nu de puţine ori interpretarea
Ancăi Bejenaru susţine inspirat procesul de înţelegere a frământărilor personajului
printr-o discretă şi lejeră exteriorizare a trăirilor, fără contorsionări şi efecte vocale
fortissimo…
În prezent o puteţi vedea jucând în Hangiţa (regia: Tino Geirun), Mult zgomot
pentru nimic (regia: Diana Lupescu) şi în Drumul spre Mecca sau Casa Bufniţei
(regia:Geanina Hergheligiu).
Ada Navrot a absolvit Academia de Teatru şi Film din Bucureşti, specializarea
arta actorului, la clasa profesoarei Sanda Manu, promoţia 1995. Imediat după
terminarea studiilor, timp de trei ani, a fost angajată a Theatrum Mundi (pe baza
căruia a fost construit ulterior Teatrul Metropolis). Din 1998, face parte din echipa
artistică a Teatrului Nottara, unde a fost distribuită în spectacole precum: Căsătoria
de N.V. Gogol (regia: Gavriil Pinte), Play Hedda, după Henrik Ibsen (în propria regie),
Doi gemeni veneţieni de Carlo Goldoni (regia: Vlad Mugur), Hora iubirilor de Arthur
Schnitzler, precum şi Leonce şi Lena de Georg Büchner (regia: Felix Alexa) sau
Jocul dragostei şi al morţii de Romain Rolland (regia: Lucian Giurchescu). În prezent,
Ada Navrot joacă în montările de succes: Aniversarea de Thomas Vinterberg şi
Mogens Rukov, regia: Vlad Massaci, Mobilă şi durere de Teodor Mazilu, regia: Alice
Barb, Vacanţă în Guadelupa de Pierre Sauvil şi Éric Assous, un spectacol de Diana
Lupescu, Matrimoniale de Lia Bugnar, regia: Diana Lupescu şi Comedie de modă
veche de Alexei Arbuzov, regia: Vasile Toma.
De asemenea, a colaborat şi cu regizori de film din România şi străinătate:
Radu Munteanu, Radu Gabrea, Benoit d’Aubert, Raul Ruiz, Michael Haneke.
Este apreciată pentru generozitatea cu care colaborează cu partenerii de
scenă. Forţa şi personalitatea o recomandă pentru personaje feminine puternice,
însă talentul viguros i-a oferit întotdeauna posibilitatea de a aborda o paletă mult mai
largă de roluri. Se remarcă în egală măsură în partituri comice şi dramatice, pe care
le construieşte cu minuţiozitate şi rafinament.
Născut, la Reghin, judeţul Mureş, Sorin Cociş a absolvit în anul 1992
Academia de Teatru şi Film din Bucureşti, la clasa profesor Florin Zamfirescu.
Angajat din 1991 în trupa Nottara-ului, şi-a câştigat un loc distinct printre colegii săi.
Fişa sa de creaţie cuprinde roluri importante, în montări ale unor valoroşi
directori de scenă. Amintim, selectiv, câteva dintre acestea: Paşa din Şantaj de
Ludmila Razumovskaia, regia Dominic Dembinski (1992), Etienne din spectacolul lui
Horaţiu Mălăele, Puricele de G. Feydeau (1993), Valere – Avarul de Molière, regia
Mircea Cornişteanu (1994), Lomov – Cerere în căsătorie de A. P. Cehov (1997) şi
Padkalesin – Căsătoria de Nikolai Gogol (1998), ambele în regia lui Gavriil Pinte,
Lubin din Soţul Păcălit de Molière, regia Mircea Cornişteanu (2000), George Dinu –
Titanic Vals de Tudor Muşatescu, regia Dinu Cernescu (2002).
Pentru Sorin Cociş, elaborarea personajelor constituie un intens proces de
laborator, în care firea iscoditoare şi aşezată, caracteristică unui ardelean veritabil, îşi
are o funcţie benefică în impunerea unor construcţii scenice echilibrate, fără stridenţe
supărătoare. Talentul bine dozat, însoţit de subtile nuanţe de ironie şi, uneori, chiar
de autoironie, îl conduce de cele mai multe ori la reuşite actoriceşti, care contribuie
discret, dar sigur, la succesul producţiilor în care este distribuit.